Inflamatia cronicã este caracterizatã de constituirea lentã si evolutia prelungitã a leziunior la nivelul cãrora predominã proliferarea celularã. Aceastã proliferare constã dupã cum s-a mentionat dintr-o hiperplazie a celulelor participante la reactia imunã, ca si din hiperplazia tesutului conjunctiv la început sub formã de tesut conjunctiv tânãr, de granulatie, care cu timpul se transformã în tesut conjunctiv fibros. Aparitia unei cantitãti imporatnte de tesut conjunctiv neoformat face ca în cazul inflamatiei cronice sã nu se mai poatã realiza rezolutia completã a celulelor inflamatoare, cum se întâmplã în multe din cazurile de inflamatie acutã. Factorii responsabili de producerea inflamatiilor acute pot determinã si inflamatii cronice, în ultima eventualitate actionând într-o formã atenuatã dar actiunea lor fiind prelungitã.

Nu rar inflamatia cronicã este urmarea unei inflamtii acute care scade în intensitate si se prelungeste în timp. În aceste cazuri se poate întâlni un stadiu subacut când mai persistã încã modificãri exudative sub forma granulocitelor provenite prin diapedezã, macrofagele fiind însã din ce în ce mai numeroase, majoritatea lor provenind din tesuturi si nu din vase ; apare un numãr din ce în ce mai mare de limfocite si plasmocite si se observã hiperplazia celulelor conjunctive.

În inflamatia cronicã, hiperplazia de macrofage, limfocite si plasmocite concomitentã cu hipertrofia tesutului conjunctiv poate avea un caracter difuz, interesând mai mult sau mai putin uniform un tesut sau un organ. De multe ori însã ea are un caracter circumscris, nodular, ducând la aparitia de formatiuni rotunde sau ovoide numite granuloame (inflamatie granulomatoasã). Aceste granuloame sunt constituite din noduli perivasculari de limfocite si plasmocite si din tesut de granulatie.

În fazele mai timpurii ale inflamatiei cronice, proliferarea celularã determinã mãrirea în volum a organului (inflamatie cronicã hipertroficã). Fenomenul este evident în special la nivelul diferitelor segmente ale tubului digestiv, mai ales la nivelul stomacului, unde peretele organului apare îngrosat cu plicile mucoase mai proeminente. Inflamatia determinã si hiperplazia circumscrisã a epiteliului si a glandelor cu formarea de proeminente polipoase (inflamatii cronice polipoase). În sistemul nervos central, proliferarea inflamatoare se traduce prin hiperplazia nevrogliei.

Într-o fazã mai avansatã, predominenta fibrozei fatã de proliferarea celularã duce la scãderea în volum a organelor (inflamatie cronicã atroficã). O formã specialã de astfel de inflamatie este ciroza, în care înmultirea tesutului conjunctiv duce la înlocuirea progresivã a parenchimului organului respectiv. Ciroza a fost descrisã în mod caracteristic în ficat dar leziuni foarte asemãnãtoare se întâlnesc si în alte organe, în special în rinichi (nefrosclerozã), pancreas (cirozã pancreaticã).

Întrucât de multe ori inflamatia cronicã se caracterizeazã prin înmultirea tesutului conjunctiv fibros, ea este greu de diferentiat de procesul fibros cicatricial care de altfel reprezintã stadiul ultim al unui proces inflamator. Prezenta de infiltrate cu mononucleare indicã existenta unui proces inflamator evolutiv. Lipsa acestor modificãri microscopice într-un organ fibrozat este expresia unei leziuni cicatriciale.

Inflamatiile cronice granulomatoase prezintã câteva aspecte particulare. De exemplu, pãtrunderea în organism a unor corpi strãini, substante organice sau anorganice care nu pot fi digerate de macrofage (aschii de lemn sau metal, fibre vegetale, particule minerale, substante grase, ouã de paraziti) determinã îm jurul acestor structuri o reactie caracteristicã de corp strãin. Aceasta constã dintr-un granulom format în special din macrofage, unele cu dimensiuni gigante de 50-100 microni diametru, continând numerosi nuclei rãspânditi fãrã nici o ordine în citoplasmã, care poate contine fragmente de corpi strãini. Aceste celule se numesc celule gigante de corp strãin si provin probabil din fuziunea mai multor macrofage fiind deci sincitii; sinteza crescutã de ADN observatã în nucleii unor astfel de celule sugereazã cã cel putin o parte din ele sunt plasmodii rezultate din diviziuni nucleare care nu sunt urmate de diviziuni citoplasmatice. Aceeasi reactie apare la nivelul focarelor de necrozã grasã din organism (lipogranulom), ca si în locurile unde se depune colesterol, acid uric, amiloid, coloid tiroidian.

În unele cazuri, în focarele inflamatoare produse de diferiti microbi se constituie, prin trecerea în cronicitate a inflamatiei, granuloame formate din tesut de granulatie înconjurat de tesut conjunctiv fibros; se realizeazã astfel asa numita infectie de focar. Din aceste focare difuzeazã în restul organismului diferite structuri microbiene determinând fenomene de sensibilizare si alte leziuni. Astfel de granuloame se întâlnesc în special la nivelul rãdãcinilor dentare sau în mãduva oaselor.

Existã si situatia când unii microbi sau paraziti produc granuloame cu un aspect microscopic atât de caracteristic incât diagnosticul etiologic poate fi stabilit chiar în lipsa punerii în evidentã a agentului patogen din caracterul leziunilor. Astfel de boli poarte numele de inflamatii sau granulomatoze specifice.